În februarie 2001, Daniela Tarău, 43 de ani, a fost acuzată de înșelăciune și arestată preventiv. A stat în arest timp de 1 an și 9 luni, timp în care a fost condamnată la 3 ani și 3 luni cu executare (în procesul de fond), apoi la 3 ani și 3 luni cu suspendare, în recurs. A fost eliberată în noiembrie 2002, ca urmare a acceptării unui recurs făcut la măsura arestării preventive. Ulterior, cu ajutorul APADOR-CH, s-a plâns la CEDO pentru durata excesivă a arestării și pentru încălcarea dreptului la un proces echitabil. Ea și-a susținut mereu nevinovăția, și a cerut audierea mai multor martori, drept ce i-a fost refuzat de toate instanțele. CEDO i-a dat câștig de cauză în 2009, iar în 2010 a început rejudecarea cazului ei.
După o rejudecare care a durat mai bine de patru ani, în martie 2015 instanța a dat decizia finală și definitivă, Daniela Tarău fiind găsită nevinovată de faptele pentru care fusese acuzată, arestată și condamnată. Acum își dă doctoratul în sistemul penitenciar românesc, la Academia de Poliție. E o luptătoare, chiar dacă e un nimeni, așa cum îi place ei să spună. O anonimă intrată din greșeală în malaxorul justiției române și îngropată în acte pe care nimeni n-a vrut să le citească la timp.
În interviul ce urmează veți afla cum poți intra nevinovat la pușcărie, cum e viața dincolo de gratii și cum poate fi mai rău după ce ieși din închisoare, stigmatizat permanent pentru o faptă pe care nici măcar nu ai comis-o.
Procesul: Angajat de probă, suspect de serviciu
Povestea a început în vara lui 2000, când Daniela Tarău, originară din Buzău, își căuta de lucru în București. A aflat dintr-unanunț la ziar că o firmă recruta forță de muncă pentru străinătate. Dalil Exim M&M Dim SRL nu avea niciun contract cu companii din afară, iar numele îl copiase de la o altă firmă, care se ocupa cu plasarea forței de muncă în străinătate. Pe scurt, era o țeapă. Dar femeia nu avea de unde să știe asta. Ea și alți 60-70 de oameni care au venit de bună credință, după ziar, ca să-și depună dosarele la firmă și să ajungă să muncească în Israel. A fost angajată de probă, ca secretară, la firma care-i inducea în eroare pe oameni.
Rep: „Asociere cu grup infracțional în vederea săvârșirii de înșelăciuni”, a zis procurorul despre angajarea dumneavoastră la firmă. Cum a fost în realitate?
Daniela Tarău: „La vremea respectivă nu aveam posibilitatea să verific dacă firma era în regulă sau nu. Nu era ca acum cu Internetul. Ei mi-au propus să lucrez la ei să fac secretariat. Știam să lucrez pe calculator, corespundeam unui profil căutat de ei ca secretară. Colaborarea mea cu ei a fost extrem de scurtă, cam trei săptămâni în luna iunie 2000. Apoi am făcut o criză de fiere și m-am internat în spital, unde pe 7 iulie am fost operată. Au urmat opt luni de convalescență petrecute la țară la ai mei. În asta constă fapta mea, 3 săptămâni cât am lucrat ca secretară. Nu făceam aproape nimic, le explicam oamenilor ce face firma. Facturile și chitanțele le tăia un asociat care și-a și asumat ulterior fapta integral. Eu nu am semnat nimic, nu am luat niciun ban, nici măcar salariu, că eram în perioada de probă.
R: Și cum s-a aflat că era de fapt o țeapă?
D.T.: În august 2000, când primii oameni au așteptat în zadar, cu bagajele, la ușa firmei, să fie duși la muncă în Israel. Prejudiciul din dosar a fost calculat la 17.000 de dolari și două cruci de piatră - unul din asociați a vrut să le facă cruci părinților și a acceptat plata în natură de la un client. Au fost 62 de păgubiți în total. În proces au rămas numai 44, pentru că unii nu au depus plângere. 44 de capete de acuzare de care m-au acuzat și pe mine, deși nu avusesem legătură cu majoritatea dintre ei.
R: Cu ceva v-au agățat, totuși, cu ce?
D.T.: Una dintre persoanele păgubite, Veronica Gori (cu dublă cetățenie română și ucraineană), văzând că prin firma Dalil merge greu, m-a rugat să o ajut să plece la muncă în Italia, unde spera să-și opereze copilul care avea o problemă de sănătate. Eu cunoșteam pe cineva care obținea contracte de muncă cu viza aferentă și așa am devenit intermediar. Eram deja în spital când s-a întâmplat asta, și nu a avut legătură cu firma. Am semnat o chitanță de mână prin care serveam drept intermediar în relația dintre Veronica Gori și Constatin Gheorghe, care a primit de la ea 1000 de dolari ca s-o ajute să plece în Italia. Eu nu am primit niciun ban din respectiva tranzacție, în schimb Veronica a plecat în Italia de unde de altfel nu s-a mai întors, pentru că în cei 15 ani de procese nu a mai găsit-o nimeni. Dar înainte de plecare ea s-a numărat printre cei 44 care au depus plângeri în procesul firmei Dalil, și împotriva mea.
R: Acum ați mai semna o astfel de chitanță, știind ce ați tras de la ea?
D.T.: Acum nici mama dacă m-ar ruga n-aș mai semna o chitanță ca aia. A fost mult prea mult ce s-a întâmplat. Am fost un balast aruncat de colo-colo în procesul ăsta. Nimeni nu a vrut să vadă că în cazul meu nu fusese nicio înșelăciune. Semnasem o chitanță de împrumut, fără dată de restituire, pe numele meu, în care mă angajam că-i dau banii înapoi dacă nu poate să plece în Italia. Nu am pretins că eram altcineva. Definiția infracțiunii de înșelăciune cuprinde intenția și calitatea mincinoasă. Unde e calitatea mincinoasă, unde e intenția? Pentru banii ăia Veronica a primit ce a solicitat, dovadă că nu a mai găsit-o nimeni. Procurorul Panait a fost singurul care a încercat s-o caute, dar nu a mai găsit-o nimeni niciodată.
R: Cum a fost întâlnirea cu procurorul Panait?
D.T.: În februarie 2001, la șase luni după ce ieșisem din spital și nu mai avusesem nicio legătură cu firma – nici nu știam că cei doi asociați fuseseră arestați deja din luna august 2000 – am primit acasă, la Lunca, o citație să mă prezint ca martor la Secția 3 de Poliție. Am venit la București în aceeași zi în care trebuia să ajung la doctor la control. Operația nu mi se închisese și continua să-mi facă neplăceri. Nu aveam avocat, m-am dus de bună credință ca martor. Locotenent Cristina Iorga mi-a explicat de ce sunt acuzată, că sunt dată în urmărire locală din august 2000. Dar pe mine nu mă căutase nimeni. Citația fusese emisă ca martor abia în ianuarie 2001. Mi-a luat probe de scris, nu mi s-a adus la cunoștință nimic, am aflat și eu seara când s-a emis ordonanța de reținere. M-a întrebat despre firmă, despre rolul meu, al celorlalți, ce am făcut eu acolo. Am scris ce am făcut, ce n-am făcut, că m-am îmbolnăvit și tot restul. Seara au emis ordonanță de reținere. Toată ziua l-au căutat pe procurorul Cristi Panait la telefon, l-au găsit și într-un târziu a venit și un avocat, Gabriel Stoian, din oficiu, a citit declarația mea a semnat-o și a plecat. Mi-a zis – „Băi, n-au ce să-ți facă, mâine ești acasă!”.
A doua zi am avut întâlnirea cu procurorul Panait. Niște ore bune m-am străduit să dau o declarație. În primă fază îmi solicita să scriu ceva anume. I-am zis că nu pot să scriu ce nu știu. Îmi cerea să scriu că ăla a făcut și a dres, că știam că firma e fantomă, că știam că e o înșelătorie... nu știam, de unde să știu?! Și că dacă scriu asta mâine sunt acasă. Declarația o scria Panait. Se enerva, rupea foaia de câte ori nu voiam să zic ce voia el. Se tot ridica de pe scaun. Percepția mea despre un reprezentant al statului era că trebuie să fie un om liniștit, care să stea pe scaun și să mă asculte. Dar el nu era așa.”
R: Poate era o tactică?
D.T.: Și când îmi spui că mă arunci pe geam tot tactică era? Atunci avocatul meu (angajasem între timp unul) a pus piciorul în prag și a spus că nu mergem mai departe dacă continuă așa. Ce, trăim pe vremea lui Stalin?
Panait a cedat, a scris declarația în maniera în care trebuia, din punctul meu de vedere, nemulțumit, și a plecat la procurorul șef de secție (era Chiujdea pe vremea aia), cu declarația mea. Înainte de a pleca din birou s-a întors de două ori din ușă, precum Colombo, așa, parcă nehotărât, și m-a întrebat: mă tu ești sigură că lucrurile stau cum ai zis?
A plecat și a durat o veșnicie până s-a întors cu mandatul de arestare. Mi-a spus: ți-am dat doar 5 zile, adică un mandat scurt, și-ți dau posibilitatea să te gândești la ce ți-am spus. Și mi-a urat la mulți ani, că era chiar ziua mea. Nu uit tonul ăla, pentru că suna cumva <la mulți ani petrecuți pe aici>...
R: Și după cele 5 zile?
D.T.: Au urmat încă 25, apoi prelungiri din 30 în 30 de zile. În total 21 de luni de detenție. În primele zile încă mai credeam că e o greșeală, că-și vor da seama și voi pleca acasă. M-a dus în eroare faptul că procurorul Panait s-a întors de două ori din ușă, ca și când el chiar voia să afle adevărul. Nu am aflat niciodată de ce.
Ancheta: ce se întâmplă când judecătorii dispun fără să fi citit dosarul
R: Și totuși, cât ați stat în arest și pe perioada procesului nu v-a mai întrebat nimeni nimic?
D.T.: În toată perioada asta am dat numai două declarații – în fața lui Panait și a polițistei Iorga Cristina. În perioada de reținere nu a fost făcut absolut nimic în anchetă. Prin avocați s-au formulat sute de cereri – de probatoriu, de confruntări, plângeri penale, petiții, memorii, revocări de măsură, înlocuiri,... nu mai știu ce n-am făcut. Inițial aveau o formă și conținut serioase, după ceva timp, văzând că nu se face nimic, au început plângerile, împotriva procurorilor. Toate ordonanțele procurorului, de prelungire a duratei arestului, sunt identice. Nici măcar o virgulă în plus sau minus – toate sunt cu gravitatea deosebită a faptei și prejudiciul cauzat. Argumentele procurorului erau menținute și de instanță, cu o verificare sumară. La audierile martorilor la instanța de fond, de exemplu, declarațiile sunau așa: <îmi mențin declarația dată și nu mai am nimic de adăugat. Mă constitui parte civilă>. Nu au fost întrebați măcar o dată de judecător să povestească încă o dată. Dăduseră o declarație în fața procurorului și atât, era suficient.
Am recuzat judecătoria, tribunalul, curtea, la un moment tenta plângerilor se dusese într-un registru pamfletar, nu mai aveam ce să fac. Am solicitat inclusiv expertizarea psihiatrică a procurorului Panait. La niciuna din cererile mele nu am avut vreo soluție. Era ca și când mă uitaseră în arest. O dată pe lună mă scoteau la instanță la prelungire, era o formalitate practic. Mă socoteau pericol concret pentru ordinea publică.
R: Înțeleg că o eroare petrecută în acea perioadă a fost descoperită de avocatul dumneavoastră abia în ultimii ani, la rejudecarea dosarului. Vi se adusese la cunoștință o învinuire – înșelăciunea asupra Veronicăi Gori – însă când ați fost trimisă în judecată ați fost băgată la grămadă cu ceilalți acuzați din lot, fiind acuzată de înșelarea tuturor celor 44 de persoane care depuseseră plângeri contra firmei. Cum de nu a remarcat asta nimeni la vremea respectivă?
D.T.: La început mi-a fost adusă la cunoștință infracțiunea de înșelăciune în forma simplă, un singur act material, în dauna părții vătămate Gori Veronica. Toți ceilalți aveau înșelăciune în forma continuată, în dauna mai multor persoane. Dar în rechizitoriu s-a adăugat și în dreptul meu forma continuată a infracțiunii, pe deasupra, cu altă mașină de scris. În rechizitoriu se vede asta, că diferă caracterele. Procedura spune că de fiecare dată când se modifică ceva în acuzare trebuie să-ți aducă la cunoștință. Niciun moment nu am fost anunțată de asta. Este cel mai vizibil mod în care parchetul a instrumentat dosarul. Nu putem vorbi de o eroare materială, uneori se întâmplă, dar aici este ușurința cu care procurorul de caz a tratat situația mea juridică. Mi s-a pus în sarcină că aș fi înșelat toate părțile, nu doar pe Gori Veronica.
Viața în arestul Capitalei: 8 luni fără să vorbească sau să-și vadă părinții și copilul
R: Cum a fost viața în arest?
D.T.: Nu am vorbit deloc cu părinții sau copilul (care avea 8 ani atunci) în cele 8 luni cât am stat în arestul Capitalei. Acum 15 ani nu puteai suna nicăieri. Aveai dreptul să suni numai după ce erai trimis în judecată.
Grele sunt primele 3-4 luni. Depinde de cât ești de tare, ce grad de rezistență ai sau de adaptabilitate, și de cât de mult crezi în tine. Am văzut documentele multora – așa devii specialist în drept – nu erau vinovate, dar au cedat. Dacă nu crezi în tine nu mai poți să crezi în nimic acolo. Am văzut și tentative de suicid, și automutilări. Am văzut atât de multe lucruri încât cred că nu ar putea să mă mai sperie nimic pe lumea asta.
Apă caldă aveam doar un sfert de oră, de două ori pe săptămână. Timp în care trebuia să se spele toată camera. Multă vreme am rămas cu graba asta să mă spăl să nu mă prindă cu spumă pe mine, camera de dușuri era ca o grotă. Pe un perete erau trei furtune cu apă, care veneau de sus. Pe celălalt perete trei toalete turcești, unul lângă celălalt, te atingeai de vecina. În timp ce unele erau la duș, altele erau pe wc. Primele trei, următoarele și tot așa. Într-un sfert de oră toată camera de zece persoane trebuia să fie gata, că urma camera cealaltă. Ieșeai indiferent cum erai, spălat sau ne.
Cea mai grea perioadă pentru o femeie era perioada cu tampoanele. Nici nu erau tampoane. Dacă ați ști câtă îmbrăcăminte s-a rupt ca să fie folosită pe post de... Niciodată nu am primit ceva efecte de la ei. Poate și dacă mi-ar fi dat nu acceptam, eram revoltată. Permanent.
Sunt lucruri pe care nu pot să le spun. Existau tot felul de atitudini ale gardienilor. Nu aveam sutiene și remarcile pe care le făceau unii... iar dacă aveai neșansa să fii un pic mai dotată nu erai deloc într-o postură frumoasă. Sutien, curea șireturi – toate erau obiecte interzise. E greu să mergi fără șireturi. După un timp înveți, însă, niște lucruri și ce să ceri de acasă.
Apoi umilința cu ținuta de arest, niște uniforme imense de parcă toți am fi fost obezi, și care stăteau pe noi ca vai de lume. Cu ele mergeai în fața instanței. Erai în boxă, erai arestat, mai apăreai și cu uniforma aia... erai deja etichetat vinovat.
Dar pe mine nu mă interesa atunci decât să demonstrez că sunt nevinovată, nu că mă tratau ei degradant și inuman. Deși ulterior am înțeles că puteam să reclam și asta la CEDO. Însă cumva mi se părea că e normal ca pușcăria să nu fie un pension, doar că eu nu aveam ce să caut acolo.
Condamnarea: când dosarul pleacă prost de la procuror, nu-l mai drege nimeni
R: Până la proces au trecut șase luni, iar până la sentință alte patru. În ianuarie 2002 Daniela Tarău a primit o condamnare de 3 ani și 3 luni de închisoare cu executare, cu un an mai puțin decât unul dintre acționarii firmei. Cum ați primit sentința?
D.T.: Nu a fost surprinzătoare, după ce procesul se derulase cum am spus. Eram o cantitate neglijabilă. Am intrat la grămadă. Nimeni, cu excepția câtorva magistrați, nimeni nu a sesizat nimic în neregulă în cauza mea. Nici inculpații, niciunul nu spune că aș fi făcut ceva, unul dintre ei spune că Tarău nu a avut nicio legătură. Asta a fost poziția lor permanentă. A fost un exces de zel al lui Panait, un dosar plecat prost și perpetuat de toți după aceea.
R: După proces ați schimbat arestul cu penitenciarul Rahova. A fost altfel?
D.T.: După arestul Capitalei, mutarea în Penitenciarul Rahova mi s-a părut raiul pe pământ. Nu văzusem soarele de opt luni de zile. Aici am început să mă bucur de beneficiile unui condamnat – vizite, pachete, telefonul lunar, activități, acces la televizor – am descoperit că există și oameni în sistem, de la care poți primi ajutor. Directoarea penitenciarului, procurorul Carmen Mihail, m-a ajutat să găsesc un act care-mi lipsea din dosar, în lupta mea de a demonstra contrariul a tot ce spuneau ceilalți. Umilințele nu au dispărut, însă. Uneori parcă voiam să îmi dea cineva o palmă decât să mă umilească. Tot timpul m-am gândit că perioada asta de timp aș fi putut să mă transform într-un monstru.
Eram la Rahova când am aflat de sinuciderea procurorului Panait. Mi-a fost milă de el. Că a fost fraier. L-am văzut de două ori în viață, dar m-a marcat comportamentul și atitudinea lui. Ce mi-a făcut el mie... bine, nu a fost singurul vinovat. Nu până la capăt. Au fost atâtea instanțe care au verificat și puteau să repare greșeala lui inițială, dar nu a făcut-o nimeni. L-am iertat demult. Dar nu pot să uit.
R: Tot la Rahova erați și când a murit tatăl dumneavoastră. Dar nu ați știut decât multe luni mai târziu, pentru că familia a vrut să vă cruțe, mai ales că fiind de fapt în arest preventiv nu aveați voie să ieșiți din închisoare ca să mergeți la înmormântare. Bănuiesc că a fost frustrant.
D.T.: Panait a murit pe 12 mai și tata pe 25. Ultima dată l-am văzut pe tata în aprilie 2002, cu o lună înainte să moară. A venit cu mama și cu Marius, băiatul meu de 8 ani, la vizită la Rahova. Niciodată când venea la vizită nu reușeam să vorbesc cu el. Stătea pe scaun și plângea, nu spunea decât că „ne-ai făcut de râs, tată!”. Încercam să le explic că nu e așa rău, că nu mă bate nimeni, minimalizam mult, nu le-am spus tot. Nici ei nu mi-au spus vreodată ce sufereau acasă. Tata nu a apucat să afle că sunt nevinovată. Cu el am avut o relație mai strânsă, și totuși cu el nu puteam deloc să vorbesc acolo. M-a durut mai mult moartea tatei în felul ăla decât faptul că am stat atâta acolo degeaba.
R: În noiembrie 2002 eliberarea a survenit nu ca urmare a constatării nevinovăției, ci pentru că două instanțe separate au decis să nu vă mai prelungească arestul. Ce se întâmpla cu condamnarea de 3 ani și 3 luni, totuși?
D.T.: Făcusem apel și la sentința prin care fusesem condamnată la 3 ani și 3 luni, dar procesul se derula în aceeași manieră. La Tribunalul București și la Curtea de Apel contestasem două decizii de prelungire a arestului. Ambele sentințe de eliberare au venit în aceeași zi. Una dată de judecătorul Marius Sega și una de Viorica Costiniu. Mi-au dat drumul cu obligația de a nu părăsi localitatea și a continuat judecarea apelului. În final am rămas cu pedeapsa de 3 ani, dar cu suspendare, plus o perioadă de încercare de 6 ani. Ceilalți inculpați au rămas condamnați la 4 și 6 ani cu executare. Am făcut din nou recurs, pentru că eu nu cerusem o pedeapsă mai mică, ci achitarea. Nu am avut succes și din 2 decembrie 2003 am rămas definitiv cu tinicheaua de coadă, obligată să merg lunar la poliție, timp de 6 ani, și să fac frumos ca un infractor care dorește să se îndrepte.
R: Cum a fost revenirea în satul natal?
D. T.: Groaznic. În comunitatea aia restrânsă, în sat, oamenii te evită și te izolează. După ce am venit de acolo am făcut tatei parastas de un an de zile. Știți cum a fost? Cumplit. La noi în curte, acasă, când mă apropiam de un grup, la masă, toată lumea tăcea. Mult timp am trăit experiențe din astea. Am mers în vizită la rude și m-au ținut la ușă. Nu mi-au dat drumul în casă știind că am fost acolo.
R: V-ați găsit de lucru?
D.T.: Legal nu. Lunar mă prezentam la serviciul de reintegrare a infractorilor, ca să spun că mă străduiesc să fiu un cetățean model și să-mi văd de treabă. Nu mă angaja nimeni, din cauza cazierului, deci eram silită să muncesc la negru, dar pe polițiști nu-i interesa asta, ci doar să bifeze în formularele lor că „persoana se află în întreținerea părinților, își caută de lucru și își conștientizează fapta”. Din 2003 până în 2008, când am reușit să mă angajez pentru că a intervenit reabilitarea, anii ăștia am prestat tot soiul de munci care nu necesitau un contract de muncă, pentru că se solicita cazier judiciar. Aveam 31 de ani, un copil de 10 ani, o mamă de 74. Am făcut menaj, curățenie, am avut grijă de bolnavi, lucram 24 cu 24.
Când mergi cu un cazier în care scrie că ai fost condamnat pentru înșelăciune, nu toți oamenii cunosc maniera în care s-a produs. Oricum nu mă crezuseră părinții, dar alții străini? Ce puteam să le spun? Nu a știut nimeni de condamnarea mea. Prietenii dinainte au dispărut. Nu a mai rămas nimeni, în preajma mea în afară de familie, care probabil nu au avut încotro.... Iar în cercul de prieteni făcut ulterior ... am omis... Dar am trăit permanent cu sabia deasupra capului. Că se va afla și vor fugi toți.
La Curtea Europeană a Drepturilor Omului, din 2001 până în 2009
R: Se spune adesea, peiorativ, că pușcăria e ca un curs de specializare în alte „meserii” infracționale. Pe dumneavoastră închisoarea v-a specializat în legi. V-ați apucat să le studiați ca să înțelegeți ce vi se întâmplă. Așa ați înțeles că trebuie să mergeți la CEDO dacă vreți să obțineți dreptate în țară. Altfel nu se putea?
D.T.: Nu se putea face o revizuire a procesului fără o decizie CEDO. Cu ajutorul APADOR-CH am sesizat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în decembrie 2001. S-a dat un verdict în 2009. CEDO a constatat că am fost ținută în arest nejustificat, că nu mi s-a dat posibilitatea să contest arestarea și nici să mă apăr corespunzător în proces, deci nu am avut parte de un proces echitabil.
Citat din decizia CEDO în cauza Tarău contra României:
„Reclamanta a fost arestată preventiv timp de 11 luni începând cu februarie 2001 şi s-a plâns în faţa Curţii europene de încălcarea dreptului persoanei arestate preventiv de a fi eliberată după o durată rezonabilă (apreciată în raport de faptele şi de datele ce individualizează acea persoană), precum şi a dreptului persoanei arestate de a contesta arestarea sau prelungirea acesteia în condiţii de egalitate a armelor între arestat şi procuror. În legătură cu procedura penală ce a urmat arestării preventive, reclamanta a mai susţinut şi încălcarea dreptului său la un proces echitabil, sub aspectul dreptului de a pune întrebări martorilor audiaţi în cauză şi de a cere şi obţine audierea martorilor în apărare. CEDO a constatat în unanimitate că statul român a încălcat dreptul la libertate al reclamantei deoarece autorităţile nu au justificat necesitatea prelungirii arestării preventive pe baza unui pericol pentru ordinea publică şi nici nu i-au asigurat reclamantei o participare adecvată şi o apărare efectivă în cadrul procedurii de recurs împotriva prelungirii arestării. Curtea a mai condamnat statul român deoarece în cadrul procesului penal, reclamanta nu a putut obţine audierea majorităţii martorilor acuzării şi a nici unui martor propus de apărare.”
R: Și după asta ce s-a întâmplat?
D.T.: În decembrie 2010 Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la Judecătoria sectorului 1. Mi-am scris singură cererea de revizuire. În 2010 a început iar fuga după documente. A fost o căutare surdă a dosarului, timp de șase luni, între ICCJ și Judecătoria sectorului 1, fiecare instituție spunând că nu e la ea. În cele din urmă Marius Iorga, avocatul meu, l-a găsit sub niște saci de ciment, într-o arhivă dezafectată a Judecătoriei sectorului 1. Apoi am constatat că judecătorul de la sectorul 1 pur și simplu nu înțelesese decizia CEDO, pe baza căreia ICCJ a dispus revizuirea procesului numai în cazul meu, nu și al celorlalți inculpați din dosar. Or judecătorul de la sectorul 1 a apreciat că trebuie să rejudece întregul dosar. Era o încălcare flagrantă a procedurii. Ceilalți își executaseră pedeapsa, unul era arestat în altă faptă, altul era deja în reabilitare. Noi tot timpul le-am spus celor de la judecătorie că nu asta se face, același lucru spunea și Parchetul, numai judecătorul nu pricepea. Văzând că nu avem cu cine discuta – judecătorul a făcut șase adrese către ICCJ cerând să se lămurească dispozitivul hotărârii - Parchetul a formulat o cerere de strămutare la ICCJ.
ICCJ, disperată de întrebările de la sectorul 1 și sesizând gafa enormă făcută de judecător, a dispus strămutarea la sectorul 3, unde, mulțumim lui Dumnezeu, am nimerit un magistrat pregătit, profesionist.
R: Paradoxal, la sectorul 3 ați nimerit la judecătoarea Denisa Chiujdea, soția procurorului Dan Chiujdea, fost șef al lui Cristian Panait, procuror care trecuse prin cauza dumneavoastră la vremea respectivă, nu?
D.T.: Doamna Chiujdea, studiind dosarul – la momentul ăla speța Tarău contra României devenise subiect de examen la toate instituțiile juridice – a văzut că soțul ei fusese procuror în caz și a vrut să se abțină. Dar un alt complet de judecată a constatat că după 15 ani nu mai are relevanță acest aspect. Procurorul Chiujdea nu întocmise rechizitoriul, nu schimbase încadrarea, avusese legătură cu dosarul pentru o perioadă scurtă..., dar da, același lucru ne-a îngrijorat și pe noi, că oamenii mai discută acasă despre ce fac la lucru, nu?
R: S-a dovedit, totuși, cea mai profesionistă judecătoare dintre toți cu care ați avut de-a face, nu?
D.T.: Da. Doamna Chiujdea a sesizat că lipseau două volume ale dosarului de urmărire penală care avea 6 volume. Lipseau exact volumele 1 și 2, adică acolo unde erau mărturiile tuturor. Când un judecător constată că lipsește o filă dintr-un dosar este obligat să refacă acea filă. Trebuia să refacem, deci, cele două volume. S-au făcut adrese către sectorul 1, care a refuzat să-l refacă. Judecătoarea a făcut cereri peste tot în încercarea de a reconstitui acel dosar. S-a muncit timp de 10 luni, s-au dat termene peste termene. În volumul 1 al dosarului aveam esențialul, declarațiile date la primul moment de toate persoanele păgubite. În atare situație judecătorul a dorit să audieze absolut toate persoanele: doi erau morți, câțiva plecați din țară... Timp de aproape un an a audiat toate aceste părți. 90% dintre cele 44 de persoane păgubite au spus că nu o cunosc pe Tarău. Câțiva dintre ei au spus: da am văzut-o acolo.
„După atâția ani aflu că nici mama nu m-a crezut nevinovată”
R: După patru ani de procese a venit și achitarea. Totuși, parchetul a făcut recurs la sentința dată de doamna judecător Chiujdea. De ce?
D.T.: Da, doamna judecător a dispus achitarea mea pentru un număr de 44 de infracțiuni de înșelăciune. Pentru toate. A constatat lipsa vreunei probe care să dovedească măcar intenția de a induce pe cineva în eroare. Apelul parchetului era pur formal. Nu aducea probe. Ce spunea procuroarea era în esență că deoarece unii au văzut-o pe acolo, condamnați-o pentru ei. Curtea de apel – aici am avut emoții – avea două soluții de dat:
-încetarea procesului pentru că intervenise prescripția, nu putea să mă mai tragă la răspundere, sau
-fapta nu există – asta constatase judecătoarea Chiujdea - deci achitare.
La Curtea de apel a venit procuroarea, foarte bătăioasă, și a spus că o să ceară condamnarea mea. Aberant. Trecuseră mai mult de paisprezece ani de la data săvârșirii pretinsei fapte, oricum era prescrisă, dar eu nu doream încetarea procesului prin prescripție, pentru că asta ar fi însemnat că tot vinovată eram. Ceea ce a redus-o până la urmă la tăcere pe procuroare a fost faptul că unul dintre inculpații din dosar a venit în proces la Curtea de apel și a zis că mai are el niște copii din dosar acasă și e dispus să le pună la dispoziție. Acolo am identificat toate declarațiile din primul volum. Aleluia! Trebuie să recunosc că la următorul termen procuroarea și-a schimbat atitudinea radical. După ce le-a citit nu a mai vrut să administreze nimic, nu a mai susținut nimic, și Curtea de apel a respins apelul.
R: Și cum a fost ziua achitării?
D.T.: 31 martie 2015 a fost ziua în care Curtea de Apel a dat sentința definitivă și irevocabilă. Când am venit acasă și i-am spus mamei că am câștigat, definitiv, a zis, <mamă, nici eu nu am crezut!> Vă dați seama, după atâția ani aflu că nici mama nu m-a crezut nevinovată. Am întrebat-o: nu ai crezut ce? Și de acolo nu mi-a mai răspuns. Și-a dat seama că a luat-o gura pe dinainte...
R: Dar băiatul, ce a zis?
D.T.: Băiatul a trăit alături de mine toate astea, de la 8 ani până acum la 23. Declarativ tot timpul a spus că nu se îndoiește, dar eu știu, ce o fi fost în sufletul lui? Tot timpul a mers cu mine la fiecare termen. Cred că voia să știe ce se întâmplă ca să aibă senzația că are el totul sub control.
Eu nu am avut nicio reacție, era ca și când rămăsesem fără direcție, nu mai aveam cu cine să mă lupt. Nici acum nu sunt pe deplin conștientă că s-a terminat și parcă nu mai am putere să mă bucur. Ani de zile, primul lucru pe care-l făceam când mă trezeam dimineața, verificam portalul de justiție ca să văd ce s-a mai întâmplat.
Ce urmează: încă un proces pentru despăgubiri și o viață nouă, într-un județ fără pușcării
Povestea Danielei Tarău este probabil unică, nu numai din perspectiva erorii judiciare pe care a trăit-o, dar mai ales pentru că nu s-a lăsat copleșită și învinsă de ceea ce pe majoritatea condamnaților îi înghenunchează. Pușcăria putea s-o transforme într-o infractoare, chiar dacă nu fusese înainte de a ajunge acolo. În loc de asta i-a deschis un drum la care nu s-ar fi gândit. A absolvit facultatea de drept în 2011, cu media 9.40, apoi a făcut un master în științe penale la Academia de poliție, unde acum își susține teza de doctorat cu tema „Sistemul penitenciar românesc din perspectiva condamnărilor la CEDO”. În paralel mai urmează un master de psiho-pedagogie și i-ar plăcea să-și găsească locul la o catedră.
Acum a început un alt proces. Cel în care cere statului român despăgubiri pentru suferințele prin care a trecut.
R: România nu are o jurisprudență încurajatoare pe partea asta. Statul român nu se grăbește să-și plătească greșelile, abia dacă le recunoaște. Marcel Țundrea, bărbatul care a făcut 12 ani de închisoare pentru o crimă de care nu era vinovat, a murit la scurtă vreme după eliberare, iar reparația materială primită de el a fost de 5000 de euro. Ce credeți că va face statul român în cazul dumneavoastră?
D.T.: Cred că un stat culpabil ar trebui să repare lucrurile astea din oficiu. În loc de asta, tot eu trebuie să vin să probez dacă am suferit ceva în detenție, nu e suficient că am stat acolo. Să le probez că în timpul ăsta tata a murit fără să știe că sunt nevinovată. Că băiatul meu a avut o tentativă de suicid cât am fost acolo. Că familia mea a fost marginalizată și batjocorită fără vină. Că ani de zile nu m-am putut angaja din cauza cazierului și că 15 ani din viața mea, poate cei mai frumoși, s-au petrecut sub semnul poveștii ăsteia. Sunt niște ani care m-au consumat de resurse. Dar voi duce la capăt și acest ultim proces.
R: Și apoi?
D.T.: Apoi... nu știu. Vine timpul când înțelegi că ai ajuns aici, ai demonstrat ce ai avut de demonstrat și vrei liniște. Am 43 de ani. Dacă în urma procesului pentru despăgubiri, pe care l-am deschis acum, statul mă îmbogățește, cum se spune în drept, fără justă cauză, cred că aș pleca din București. Aici nu aș putea să încep o viață nouă. Măcar și pentru faptul că de aici, de la balcon, văd zilnic duba care vine de la penitenciarul Giurgiu. Cred că ar trebui să merg într-un loc unde să încep o viață nouă. Chiar și la 44 de ani sau cât oi avea când se termină și procesul ăsta. E târziu, dar de ce nu? Mi-ar plăcea să mă mut în Sibiu și să-mi găsesc acolo un loc la o catedră. În Sibiul nu sunt dube, nici penitenciare. Uite, mi-ar plăcea să trăiesc într-un județ fără penitenciar.”
Daniela Tarău a dat în judecată statul român cerând despăgubiri de 900.000 de euro pentru eroarea judiciară pe care a trăit-o.